Emag

joi, 28 noiembrie 2013

Vorbitul în public!

Cred că titlul este foarte expresiv şi unii dintre voi deja au anticipat doar citindu-l despre ce va fi scris mai departe. Aşadar, vreau astăzi să scriu câteva lucruri despre vorbitul în public sau mai formal spus: public speaking. Cred că toată lumea s-a confruntat cu teama de a vorbi în faţa unui public se spune că este ceva natural şi odată cu naturaleţea ne putem pierde în propriile noastre idei.
Există multe metode care ar putea fi urmate pentru a scăpa de această teamă dar cel mai important pentru a atrage auditoriul, pentru a nu-l plictisi şi pentru a ascunde emoţiile prezente în momentul discursului nostru. Pe scurt, trebuie să ne fixăm obiectivele, să ne structurăm ideile şi să argumentăm pe înţelesul tuturor, adică trebuie să ne raportăm în funcţie de public. E un fel de marketing al comunicării. Ştim cu toţii care este structura unui text argumentativ, trebuie să respectăm clar acele trei componente din structură.
Pentru a susţine un discurs frumos şi pentru a nu plictisi pe cei din faţa noastră, trebuie să adoptăm anumite posturi ale corpului, să evităm gesturile largi care s-ar putea interpreta greşit de către cei din faţa noastră, trebuie să citim cât mai puţin de pe foaia aflată în faţa noastră pentru a le oferi celor din public o senzaţie de încredere şi tot odată pentru a comunica vizual cu aceştia şi multe alte lucruri care fac dintr-un simplu discurs unul de succes.
Pe lângă metode, exită şi anumite tehnici de captare a atenţiei, prin limbajul verbal cu ajutorul unor glume mărunte special în introducere şi atunci când ne „formulăm” intrarea trebuie să o adaptăm la situaţie. Spre exemplu, în cadrul unui interviu de angajare trebuie să oferim o oarecare formalitate însă atunci când este vorba de un public apropiat vârstei noastre sau un public compus din prieteni şi cunoştinţe, ne vom adresa informal. Putem aduce în discuţie aici şi mimica feţei noastre şi aici avem: zâmbetul, „instrumentul” ce trasmite senzaţia de prietenie, apropiere şi siguranţă de sine; încruntarea feţei, exprimă concentrarea, atenţia maximă sau rigiditatea; schimonosirea feţei, induce acea ideie de nesiguranţă şi nestăpânire de sine. Trecem mai apoi la privire. Ne-privirea induce sentimentul de nesiguraţă şi/ascunderea adevărului. Aşadar, publicul, dacă observă că oratorul se priveşte mereu peste foi sau în pământ, îl va considera pe acesta nesigur şi vor avea impresia că tocmai cel care stă în faţa lor să le explice sau să îi convingă este total pe lângă subiect. În cealaltă extremă, se află contactul vizual este foarte important deoarece este decisiv pentru câştigarea încrederii şi există şi aici o metodă prin care putem avea contactul cu publicul: în formă de Z, Y şi/sau M! Vorbeam la un moment dat de postura corpului, aici includem şi gestica, trebuie să fie implicate şi gesturile însă nu în exces pentru că gesturile în exces pot provoca oboseala auditoriului şi nu numai iar lipsa lor pot invoca monotonia şi chiar plictiseala. Pentru ca întregul discurs să fie un succes sigur trebuie să exersăm şi să ne dezvoltăm spiritul oratoric. Aceste lucruri se realizează: în faţa oglinzii, în faţa unui grup şi în faţa camerei video.
Acestea au fost câteva lucruri de natură teoretică însă acum trec la cealaltă parte a articolului meu.
Ştim cu toţii că atunci când suntem puşi în situaţia de a vorbi în faţa unui public, intervin emoţiile. Uneori pot fi constructive însă de cele mai multe ori sunt în detrimentul nostru mai ales dacă suntem „boboci” în această artă a vorbirii. Pentru a scăpa de emoţii în acel moment trebuie să avem încredere în noi şi trebuie să evităm întrebările : „oare o să fie bine?”, „oare le-a plăcut?”, „cum vor reacţiona?” şi să ne concentrăm exclusiv pe ceea ce trebuie să comunicăm celor care stau şi ne privesc şi au aşteptări mari din partea noastră. Avem nevoie de atenţie distributivă, în timp ce ne expunem ideile trebuie să ne gândim la unele lucruri frumoase din viaţa noastră pentru a putea trece cu bine peste emoţiile care ne copleşesc şi să încercăm să inducem această stare de bine în acelaşi timp în care vorbim. Trebuie să fim capabili să ne conducem propriile emoţii şi nu ele să ne conducă pe noi. Dat fiind faptul că noi suntem fiinţe umane, acţionăm raţional de aici şi ideea „eu te conduc pe tine, nu tu mă conduci pe mine”.
În final, aş dori să menţionez că am luat parte la un training de public speaking organizat de cei de la ASAFFI şi preşedintele asociaţiei noastre, Vasile Braşovanu, ne-a fost trainer. A fost un lucru foarte interesant şi important pentru mine, deoarece în anumite situaţii prezentate de el, m-am regăsit şi sper ca pe viitor să pot fi eu şeful emoţiilor mele şi nu invers, emoţiile să fie şefi mie. Pe acestă cale aş dori să-i mulţumesc trainer-ului, Vasile şi celor care au participat la activitate.
                                                         (articol scris de Ioana Rusu, membru ASAFFI 
                                                                                blogul ei, aici! )

Niciun comentariu:

Emag